Confuzia iniţială legată de considerarea proiectului de arhivă din 1890, aflat în dosarul 54/1890, ca fiind cel al casei din actuala stradă Caragiale nr. 11 are o explicaţie foarte simplă. Casa lui Aristomene Fotino aparţine unei tipologii în care se înscriau foarte multe dintre locuinţele din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi chiar şi ale începutului secolui XX (1).
O imagine din 1869 a unei case din această tipologie, imagine care a fost utilă şi în ilustrarea anterioară a unui alt aspect.
De aceea, fără a fi identice, multe dintre casele bucureştene ce s-au păstrat din acea epocă seamănă foarte mult între ele. Casele aparţinând acestui grup tipologic erau realizate după următorul tipic: corpul principal destinat zonei de zi şi apartamentului familiei proprietarului şi un corp secundar afectat încăperilor de serviciu, copiilor şi slujitorilor. (2 a,b)
a – Plan al acestei tipologii din 1871. Corpul principal se leagă de un corp secundar care include chiar şi grajdul. Se observă grija pentru a crea un hol de onoare cu dipoziţie simetrică golurilr de uşă. AN-DMB, fond PMB Tehnic, dosar 43/1871
b – Plan al aceleiaşi tipologii în care corpul principal se leagă de un corp secundar al zonei de serviciu, la joncţiunea dintre aceste zone fiind o mică pivniţă. AN-DMB, fond PMB Tehnic, dosar 43/1871
Corpul principal era cel mai decorat din punct de vedere arhitectural şi, de cele mai multe ori, era organizat în jurul unui hol de onoare al cărui acces era din curte. Pentru că această organizare genera aproape invariabil simetrie, atât faţada către stradă cât şi cea către curte aveau, prin urmare, o compoziţie simetrică. Faţada către curte avea, de cele mai multe ori, o tratare specială a zonei intrării, în epoca în care a fost construită casa lui Aristomene Fotino fiind foarte în vogă frontoanele susţinute de coloane cu caneluri, cu capiteluri compozite, totul în formulele compoziţionale cele mai eclectice. (3)
O casă cu autorizare în 1884 care exagerează rolul decoraţiei şi propune o variaţie în compoziţia planului prin evazarea holului pe un plan trapezoidal. AN-DMB, fond PMB Tehnic, dosar 25/1884
În spatele acestei compoziţii se desfăşura ceea ce devenea spaţiul cel mai important al casei – holul. (4 a,b)
a – Un hol cu compunere simetrică şi luminator la o casă construită în 1883
b – Un hol cu compunere simetrică şi luminator la o casă construită în 1904
Acesta, de cele mai multe ori beneficia de un luminator zenital, bogat ornat ce accentua distribuţia simetrică, pe de o parte către camerele de zi şi de primire oaspeţi dinspre stradă şi pe de alta către zona mai privată a familiei ce se lega, de regulă, cu un coridor către corpul secundar al zonei de serviciu.
Corpul secundar era de cele mai multe ori mai scund, cu faţadă uşor retrasă faţă de cea la curte a corpului principal iar ornamentaţia sa era mult mai sobră iar în acest perimetru era localizată şi o mică pivniţă. (5 a,b,c)
a – Plan simplificat al tipologiei care a generat aşa numita casă-vagon. Zona de serviciu este deservită în acest caz de un geamlâc. Între cele două corpuri se afla o mică pivniţă.
b – Aceeaşi casă, reprezentarea faţadei la curte care respectă regula compoziţională a caselor mai ample. AN-DMB, fond PMB Tehnic, dosar 23/1884
c – O altă casă autorizată în 1884 pe acelaşi tipic al corpului principal alipit unui corp secundar, cu geamlâc. AN-DMB, fond PMB Tehnic, dosar 23/1884
În timpul lui Aristomene Fotino nu puţine dintre case aveau acest corp secundar rezolvat cu un geamlâc ce elimina astfel coridorul plasat în alte condiţii în lungul casei, pe limita de proprietate.
Aşadar, fără să se înscrie perfect în tipare, casa Fotino aparţine totuşi unei mod de organizare a locuinţei bucureştene care s-a perpetuat până târziu, în perioada interbelică. (6)
Tipologia planului de locuinţă cu distribuţie simetrică determinată de un hol central şi cu un corp secundar destinat zonei de serviciu se regăseşte până târziu, în perioada interbelică. Planul prezentat aici aparţine unei case din anii 1920, azi demolată.
Rămâne de lămurit un aspect atipic în acest context, anume de ce corpul secundar cu pivniţă (despre care ştim că e de la început) e aproape mai important decât corpul principal prin faptul că este mai înalt şi, în loc să fie retras conform obiceiului este, dimpotrivă, scos în decroş faţă de acesta. (7)
Faţada la curte a casei lui Aristomene Fotino are caracteristica particulară de a accentua zona secundară a casei prin înălţime şi decroş, spre deosebire de tipicul familiei arhitecturale de care aparţine.