Pardoseala este o parte importantă pentru aspectul unei locuinţe antebelice. Multe dintre pardoselile originale au fost scoase şi înlocuite în ultimii ani cu materiale contemporane, dintre acestea cele mai populare fiind parchetul laminat. De prea multe ori acesta este şi cel mai ieftin, de 6 mm grosime. Poate că asta n-ar fi întotdeauna ceva condamnabil, condamnabilă rămâne nereciclarea parchetului original. În urmă cu ceva vreme, într-o discuţie cu un proaspăt proprietar de clădire interbelică, sugeram desfacerea şi refolosirea parchetului după consolidare.
Din păcate, înaintea mea, constructorul îl convinsese deja pe acesta că este imposibilă refolosirea din cauza multiplelor raşchetări suferite în timp, ceea ce ar fi subţiat prea mult materialul pe zona de conexiune şi prin urmare acesta nu s-ar mai fi putut refolosi. Am bănuiala însă că acel constructor n-a aruncat materialul ci a scos bani buni din el în altă parte.
Zona de conexiune între lamele este cea mai sensibilă la desfacere, cum corect remarca însă respectivul constructor. Această parte era denumită în vechime “lambă-uluc”, pe filiera limbii turce şi este cunoscută azi mai curând cu numele nemţesc al detaliului – “nut-feder”. Poate nu întâmplător pentru că, tradiţia extracarpatică în finisajul caselor era la începutul secolului al XIX-lea era orientată către pardoselile din duşumea groasă, din cărămidă ori chiar din lut în vremuri mai vechi (1 a,b,c).
1 a, b, c, d – imagini ale unor pardoseli din duşumea vopsită la clădiri de la mijlocul secolului al XIX-lea din centrul istoric (una dintre acestea este deja demolată)
Nu ştiu cu certitudine când a fost introdus parchetul în Bucureşti însă la 1872 era deja în uz căci este menţionat explicit de Ulisse de Marsillac ca opţiune pentru finisajul unui salon de dans (2).
2 – Detaliu cu amestec de finisaje de pardoseală la cursiva unei case din centrul istoric
E cert însă că apariţia lamelelor de parchet este strâns legată fie de import fie de fabricarea locală cu tehnologii ce ţineau de industrializarea treptată şi târzie a ţării. Nu întâmplător ziceam, numele detaliilor tehnice ale materialului vin din germană, asta pentru că industriaşii producători de parchet erau nemţi (3 a,b).
3 a, b, extrase din proiectul de autorizare a unor ateliere la fabrica de parchet “Bucher şi Durrer” din Bucureşti din 1891. Se află în dosarul 20/1891 din fondul PMB Tehnic de la Arhivele Naţionale – Direcţia Municipiului Bucureşti
Pentru casa lui Aristomene Fotino recuperarea parchetului a fost una prioritară. Pentru a recupera parchetul, acesta trebuie bine identificat, piesă cu piesă, pe baza poziţionării într-unul sau altul dintre rândurile montajului original (4).
4 – Lamele de parchet din casa Fotino grupate în funcţie de camerele de unde au fost demontate
Asta este o etapă esenţială pentru că recomandarea mea legată de recuperarea parchetului la acea casă interbelică se bazează pe un aspect tehnic şi estetic. Acesta este faptul că un parchet aşezat în urmă cu multe decenii este cu siguranţă unul uscat şi care nu va mai lucra în viitor, cu riscul de a lăsa spaţii intre lamele şi scârţâit supărător la călcare (5 a,b).
5 a, b procesul de marcare şi demontare îngrijită a parchetului
Având în vedere aşezarea sa în timp, remonatarea perfectă a pieselor depinde de conexiunile dintre lamelele care erau interconectate la origine. Este adevărat că la curăţarea prin raşchetare se pierde din substanţa parchetului, că la desfacere, atunci când nu se face cu multă grijă, extragerea cuielor poate produce deteriorări iremediabile însă apare o oportunitate din schimbarea metodei de remontare. Dacă la origine parchetul se bătea în cuie peste o duşumea (uneori s-a montat chiar şi parchet nou peste (6) un parchet uzat), acum acesta se poate lipi fără probleme peste un alt suport.
6 – Montarea unui nivel de parchet peste un parchet uzat, caz întâlnit la o clădire din centrul istoric, azi demolată
Or, în cazul casei Fotino, consolidarea casei presupune refacerea totală a pardoselii, prin turnarea unei păci din beton. Peste o şapă bine turnată şi egalizată se poate lipi şi un parchet (7) ale căror piese de îmbinare au fost parţial afectate la desfacerea din prinderea originală în cuie (8).
7 – Vechile lamele de parchet remontate prin lipire peste şapa nouă din beton
8 – Procesul de curăţare şi de rectificare este unul destul de migălos dar care-şi are recompensa potrivită
Apoi, odată aşezat, curăţat, şlefuit şi lăcuit, aspectul unui parchet vechi recuperat are un efect pe care nu-l putem obţine de la produsele contemporane şi care serveşte indubitabil la punerea în valoare a caselor istorice (9, a,b,c).
9 a , b, c – Imaginea din hol şi din încăaperea de colţ de la stradă după refacerea suprafeţei de călcare prin reutilizarea materialului original. Detaliu al aspectului acestei suprafeţe după finisarea finală.