Împrejmuirea casei (1) din strada Caragiale nr. 11 este una specială şi asta nu numai datorită calităţilor sale estetice. În Bucureşti mai există garduri din fontă însă ele sunt rare, mai ales cu aceste caracteristici.
Imagine 1. Stâlpii subţiri turnaţi cu secţiune circulară variabilă, cu ornamentaţii bogate sub formă de caneluri, toruri şi scotii, bumbi sau elemente florale sunt în general întâlnite la colonete din fontă şi mai puţin la împrejmuiri de acest tip. Utilizarea fontei a şi dus la spargerea unora dintre elemente, in special a vârfurilor ascuţite ale barelor verticale. Prinderile sunt făcute cu nituri, pe platbande din fier, montate pe urechi de prindere prevăzute din turnare.
Din păcate nu cunosc studii care să detalieze problema împrejmuirilor metalice bucureştene deşi metalul în arhitectura secolului XIX este prezentat în cel puţin două teze de doctorat, studii ce au descris pe larg uzul acestui material în arhitectură. Cunoaştem producătorii ce au apărut în piaţa bucureşteană după anii 1860 ce lucrau atât metalul turnat – fonta – cât şi metalul forjat – fierul. Înainte de această etapă şi, desigur, mult până către secolul XX, piesele metalice necesare în lucrările speciale de construcţii erau importate.
Caracteristica pieselor turnate decorative din această perioadă este că erau (de regulă) în profile de secţiuni rectangulare, în suprafeţe traforate plane, aşa cum se poate vedea şi în cazul balconului casei din strada Batiştei nr. 20, balcon (2) la care ştim că ieşea din când în când şi Nicolae Grigorescu.
Dar nu numai balcoanele erau realizate astfel ci şi unele garduri, precum cel de pe Calea Victoriei, la Casa Cesianu sau chiar elemente mai complexe structural cum este celebrul Pod al Minciunilor din Sibiu făcut tot în perioada anilor 1860.
Însă, la momentul la care s-a realizat această împrejmuire din strada Rotarilor (nr 3bis sau nr. 5), majoritatea acestor lucrări erau în mod uzual realizate din lemn (3).
Sunt numeroase cererile în acest sens iar autorizările erau făcute în baza regulamentelor de construcţii. La articolul 30, Regulamentul din 1878 detalia problema împrejmuirilor în funcţie de localizarea în ocoalele oraşului. Împrejmuirile metalice nu erau obligatorii decât în zona centrală, a ocolului I în timp ce în restul oraşului erau posibile împrejmuirile din lemn.
În Ocolul I nu era permis lemnul decât ca panouri în garduri care ar fi fost din zid în timp ce în restul oraşului nu se impunea decât ca lemnul să fie prelucrat la rindea şi vopsit. În perioada interbelică, se mai găseau astfel de împrejmuiri chiar şi la bisericile Batiştei sau Icoanei (4).
Imagine 3. Imaginile publicate în 1939 care surprind bisericile Batiştei şi Icoanei cu garduri din şipci din lemn.
Încă şi azi se mai păstrează prin unele locuri garduri din lemn (5) care ne pot da o idee a atmosferei acelor vremuri.
Garduri metalice se păstrează mult mai multe dar, din fericire, pentru unele garduri din acest material se mai păstrează chiar şi proiectele de autorizare (6).
Ba putem găsi chiar şi pe Regele Carol I cerând o astfel de autorizare pentru gardul Palatului Regal în 1892 (7) pentru că autorizarea era o chestiune serioasă în secolul al XIX-lea în capitală.
Aşadar gardul din strada Caragiale nr. 11 este o mărturie importantă a vremurilor sale căci este martorul tranziţiei de la fontă la fier în materie de împrejmuiri, este o expresie a statutului proprietarului având în vedere că în epoca sa de realizare majoritatea vecinilor ar fi avut împrejmuiri “de uluci” şi are o incontestabilă valoare estetică prin detaliile pieselor sale principale. (8)
