În ciuda neajunsurilor legate de infrastructură, adică astrăzilor mocirloase târziu pavate, a lipsurilor legate de calitatea apei, a întârzierii canalizării, viaţa în comunitate avea o oarecare savoare şi armonie. Poate accentuează acest lucru şi multele solicitări pentru amplasarea de “dulapuri” sau “căluşei” în diverse curţi pentru distracţiile sărbătorilor de Paşte. Astfel de distracţii apar în mai multe documente a fi “tradiţionale” iar mahalalele Batiştei, Oţetari şi Icoanei nu duceau lipsă de astfel de distracţii. Într-un dosar de arhivă din anul 1871 găsim mai multe solicitări de acest tip, referatul funcţionarilor municipali pentru cererea din strada Salciilor nr. 19 având următorul text:
“Bilet. /Subur: Oţetarii Strada/ Sălciilor No 19 Colórea gal/benă ocolŭ III/ Se autoriză se pune în/ funcţiune Dulapul din/ întru curţi Dsale în cur-/sul sărbătorilor Stelor/ Pasce dupe obiceiŭ, cu /condiţia de a fi bine consolidat şi a fi în necon/ tenită priveghere a nu se/ întâmpla vreun pericol/ căci Dsa rémâne respundĕtor,/ asemenea va ţine în permanenţă dulgheri în totŭ/ cursul funcţionărei – […]”
Nu am ales acest exemplu doar pentru apropierea de casa din strada Caragiale nr. 11 ci şi pentru faptul că la această adresă mai fusese o solicitare de acest fel înregistrată în 1869, an în care şi pe cealaltă parte a străzii Sălciilor, la nr. 20, profitând de existenţa acestui pol de atracţie, vecinul solicita înfiinţarea unui bufet pentu perioada sărbătorilor.
Aceste activităţi cred că arată mai bine care trebuie să fi fost atmosfera în această vecinătate şi ce categorii de oameni locuiau în această parte a oraşului. Probabil că exista o anumită continuitate a familiilor în aceste mahalale iar oamenii se cunoşteau bine între ei. Ştim că biserica Batiştei a fost ctitorită de vătaful măcelarilor, un anume Manciu, nume cu care este, de altfel, chiar notată în legenda planului din 1789 – la nr. 38, biserica “Montsulesky” în transpunerea fonetică a întocmitorului austriac.
Am văzut deja că în zonă exista un “puţ al lui Manciu” dar chiar şi 100 de ani mai târziu regăsim pe planuri şi în documente de arhivă numele Mănciulescu în diverse locuri din vecinătate, inclusiv unul pe strada Rotarilor nr 15 bis. O astfel de continuitate în zonă o are şi familia lui Alexandru Tzigara Samurcaş căci acesta, în memoriile sale, vorbeşte de proprietăţile bunicilor săi atât pe linie maternă cât şi pe linie maternă – familiile Tzigara şi Samurcaşi – ce se aflau la intersecţia străzilor Calderon şi Italiană dar şi în strada Icoanei.
Strada pe care au stat aceste familii s-a numit cândva Hagi Theodoraki, nu întâmplător aş spune. Planurile de aliniere ale străzii Teilor (azi Vasile Lascăr) sau Polonă (azi Calderon) arată mai multe proprietăţi ale familiei Theodoraki în aceste mahalale. Mai mult, mormântul acestui personaj extrem de important pentru viaţa comercială a capitalei din prima jumătate a secolului al XIX-lea a fost chiar un reper urban, fiind amplasat chiar în curtea şi în axul bisericii Oţetari, centrul mahalalei unde se aflau aceste proprietăţi.
Fireşte, după 1831 s-a impus interdicţia înmormântării în cimitirele parohiale din jurul fiecărei biserici de mahala dar acest lucru s-a concretizat treptat şi târziu, după înfiinţarea cimitirelor comunale, dintre care Bellu este cel mai cunoscut azi. Aşa se face că monumentul şi mormântul familiei Hagi Theodoraki se mai afla încă în calea rectificării şi alinierii traseului străzii Oţetari de azi, pe atunci o întortocheată şi îngustă potecă – am putea spune. În curtea bisericii Oţetari a locuit şi a murit în 1887 marele povestitor Petre Ispirescu. În casa de pe strada Batiştei 20 de astăzi şi-a avut atelierul pictorul Nicolae Grigorescu.
În mahalaua Batiştei au stat de-a lungul timpului doi primari ai capitalei, reşedinţele lor impunătoare fiind repere urbane – casa primarului Filipescu şi casa primarului Ion Procopie Dumitrescu pe locul căreia se ridică în prezent clădirea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. La două case depărtare de aceasta, pe strada Batiştei, se află reşedinţa principelui Calimachi, azi proaspăt restaurată.
Ceva mai aproape de casa din Caragiale 11, vecinul din strada Calderon nr. 46 a fost cândva G.N. Bagdat, preşedinte al Curţii de Casaţie, cel ce a şi construit respectiva casă în 1908. Peste drum, în fosta stradă Rotarilor nr. 6 (mai târziu devenit nr. 12) a construit o impozantă reşedinţă colonelul, ulterior generalul C.A. Robescu, cel ce apare în anuarul capitalei din 1906 ca fiind şeful casei Prinţului Moştenitor, viitorul Rege Ferdinand.
Proiectul, din 1889, este semnat de arhitectul Ion Mincu iar cererea de autorizare arată că Robescu locuia în apropiere, pe strada Batiştei nr. 14. Casa, ajunsă în anii interbelici în proprietatea statului, a fost dată spre folosire Mareşalului Prezan, o altă importantă figură istorică a ţării. De-a lungul timpului putem găsi şi alte figuri ce azi sunt uitate sau necunoscute dar care în epocă aveau un statut special.
Printre vecinii apropiaţi ai casei din Caragiale 11, Almanach du High Life din anul 1914 ne arată, de exemplu, că în Rotari nr. 3 locuia familia avocatului Corbescu, un alt Corbescu regăsindu-se şi la nr. 9, acesta fiind atunci un fost prefect. La nr. 13, vecinul direct era Alexandru Constantinescu, avocat şi el şi fost ministru. De altfel, proprietarul casei noastre era atunci tot un avocat, anume Fotino Aristomene.
Probabil că a fost foarte important pentru prestigiul zonei faptul că încă din 1875 în maidanul din strada C.A Rosetti dintre Calderon şi Dionisie se construise o scoală comunală, că în 1865 fusese înfiinţat gimnaziul Mihai Bravul ce îşi avea localul la nr. 8 pe strada Rotarilor, locul pomenit de Al. Tzigara Samurcaş în memoriile sale fiind la actualul nr. 17.
Toţi profesorii menţionaţi de el apar şi în anunţurile publicate în Monitorul Oficial referitoare la examene şi care confirmă localizarea acestui important loc cultural. La un an după casa colonelului Robescu, Mincu mai proiectase şi Şcoala Centrală de Fete de lângă fosta baltă a Icoanei.
Toate aceste semnalări arată că, între mahalalalele cu oameni sărmani din raportul anului 1848 al francezului Sabatier şi constatarea francezului Frédéric Damé din 1906 conform căreia străzile din mahalaua Batiştei erau printre cele mai prestigioase ale capitalei, un salt economico social trebuie să se fi produs după câştigarea independenţei în 1878.
Astfel, prin anii 1880 şi 1890, perioadă în care s-a construit probabil şi clădirea din strada Caragiale nr. 11, mahalagii de aici care semnau cu degetul pe petiţii şi care obişnuiau să caute distracţia scrânciobului cu ocazia sărbătorilor pascale au fost rapid înlocuiţi de avocaţi, militari de rang înalt, rentieri şi oameni politici care au făcut din această zonă una dintre cele mai apreciate din Bucureşti. Casa din Caragiale nr. 11 are deci meritul să aparţină tocmai epocii în care s-a produs această schimbare iar arhitectura sa reflectă acest timp.
