Regulile cele mai cunoscute ale intervenţiei asupra patrimoniului construit au fost sintetizate în urmă cu puţin peste 50 de ani, în documentul numit Carta de la Veneţia. Unul dintre articole aduce una dintre mai importante reguli, aceea că toate etapele de dezvoltare ale unui monument sunt relevante. Astfel, în articolul 11, printre altele, este făcut acest enunţ:

“Atunci când o clădire cuprinde etape suprapuse, îndepărtarea unui strat istoric pentru a-l expune pe cel de dedesubt nu poate fi justificată decât în circumstanţe excepţionale, atunci când ceea ce se îndepărtează este de un interes redus în timp ce materialul care este dezvelit are un interes superior din punct de vedere istoric, arheologic sau estetic şi este într-o stare de conservare suficient de bună pentru a decide o astfel de acţiune”. 

Un caz perfect pentru ilustrarea dificultăţi luării unei astfel de decizii de a elimina un strat în dauna celui peste care se suprapune se găseşte în casa Aristomene Fotino, în salonul său bicameral. Ceea ce iniţial părea a fi o lucrare unitară s-a dovedit a fi o îngemănare a două etape distincte, una în care cele două celule ale salonului pare că au funcţionat neseparat şi o a doua în care, prin introducerea unui glasvand (1).

Astăzi, o astfel de operaţine de divizare fizică a spaţiului probabil că s-ar face cu altfel de detalii atunci când tandemul proprietar-arhitect s-ar preocupa de menţinerea autenticităţii unei asemenea clădiri (2). La momentul îndepărtării căptuşelii tocului acestui glasvand în vederea curăţării tâmplăriei şi a stucaturii alăturate a devenit şi mai limpede ceea ce se putea bănui (3).

A fost expusă continuitatea reliefului decorativ al pilaştrilor care încheie spaletele de zidărie între care s-a montat panoul de tâmplărie ceea ce a dus la sigura concluzie posibilă, aceea că iniţial spaţiul trebuie să fi fost unul deschis, fără acel glasvand pe care îl vedem astăzi. Aici intervine dificultatea luării unei decizii de restaurare: să revenim la situaţia prevăzută iniţial şi să lăsăm pilaştrii liberi şi contiunitatea neîntreruptă a spaţiului cu două celule sau să menţinem tâmplăria adăugată la o dată necunoscută dar suficient de îndepărtată şi să pierdem astfel o parte din sensul originar al clădirii?

Această decizie este aproape imposibil de luat în lipsa informaţiilor istorice suplimentare căci nu avem nici planurile originale, nici fotografii de epocă şi nici descrieri de altă natură privind modul cum funcţiona acest salon sau cum şi de ce s-a decis separarea lui cu un glasvand. Iar aplicarea articolului 11 din Carta de la Veneţia este şi ea dificilă pentru că, în mod evident, etapa anterioară este şi relevantă şi bine conservată (4) însă calitatea şi vechimea tâmplăriei celei de-a doua etape nu poate fi considerată inferioară (5). În acest caz se poate spune că se aplică pe deplin prima parte a articolului respectiv care spune:

“Contribuţia valoroasă a fiecărei perioade a unei clădiri trebuie respectată având în vedere că scopul restaurării nu este obţinerea unei unităţi de stil”. 

Iată cum şi intervenţia asupra unei case precum casa lui Arisomene Fotino, o casă care nu se află printre monumentele istorice clasate, poate genera dileme unui proprietar preocupat de a transmite generaţiilor viitoare o moştenire culturală autentică şi nealterată!

Imagini

Imaginea panoului de tâmplărie introdus la o dată necunoscută aşa cum arăta la momentul imediat achiziţiei casei (a), la începutul eforturilor de consolidare (b) şi pe parcursul acestora (c).

O uşă într-o situaţie similară, rezolvată în manieră contemporană. Evident, o soluţie “exclusivistă” căci decuparea unui panou de sticlă ce trebuia armată şi securizată pentru a nu pune în pericol oaspeţii unui hotel de lux este o operaţie costisitoare, ce impune precizie şi măiestrie deopotriva.

Imagine cu începutul operaţiunii de curăţare a vopselei care a pus în evidenţă că era vorba despre o căptuşeală peste decoraţiile din stuc şi nu despre decoraţii din stuc aplicate peste tocul/căptuşeala tâmplăriei. Continuitatea straturilor din vopsea poate masca acest detaliu.

Desfacerea căptuşelii a relevat starea bună a stucaturii acoperite la un moment necunoscut. Pentru a evita degradarea reliefurilor decorative din cauza intervenţiilor, s-a decis protejarea temporară a acestora cu spumă poliuretanică (a, b, c).

Vechimea, patina şi valoarea pieselor era una echivalentă ceea ce, după constatarea etapelor distincte, necunoscută în primă instanţă, a generat dilema deciziei direcţiei de urmat, ţinând cont de principiile enunţate în art. 11 al Cartei de la Veneţia.